Relationshipwrecks: No more I love you’s

De ceva timp mă bate gândul să fac o rubrică în stilul „Sex and the city”, să vorbesc (atât cât se poate din punctul de vedere al unei tipe de 20 de ani) despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei. Nu încerc să mă scuz în nici un fel pentru ceea ce urmează să scriu, însă vă atrag atenţia că sunt consideraţii personale, care au valoare de adevăr numai pentru subsemnata. Dacă totuşi îmi daţi dreptate în anumite aprecieri, atunci este pe proprie răspundere. Aşadar…

Sunt câteva luni de când consider că nu mai trebuie să alerg ca o disperată după relaţia perfectă, în căutarea iubirii sau măcar a unui om care să nu mă dezamăgească. Ultima mea (pseudo)relaţie a fost cu un bărbat care la prima ochire părea a fi minunat din toate punctele de vedere şi din toate unghiurile. Întreaga tărăşenia a ţinut cinci săptămâni, el evaporându-se, nemaidând nici un semn de viaţă, în ciuda tuturor eforturilor mele de a-l contacta. Au trecut aproape patru luni de atunci şi încă nu am primit nici o explicaţie pentru fuga lui. Am totuşi oarecare bănuieli şi mă consider îndeajuns de matură (în ceva părţi de gândire) încât să fi făcut faţă unei motivări pentru „de ce am spus că te iubesc atunci când nu era aşa”. Astăzi, am primit o altă declaraţie de dragoste din partea unui domn care mă apreciază enorm, mă respectă şi se uită la mine cu fascinaţie aproape. Iar eu aproape că l-am crezut. Nu, nu mă gândeam că situaţia stătea fix în modul în care o prezenta el, dar îi atribuiam o exaltare indusă de elementul necunoscut al persoanei mele. Şi i-am primit discursul, considerând că vom lămuri problema pe parcurs (totodată i-am dat de înţeles că o relaţie, alta decât de prietenie, iese din discuţie). Întrebarea este ce îi face pe bărbaţi să spună acele două cuvinte dorite de orice femeie, în momentele în care ei nu simt dragoste pentru tipa de lângă ei?

În primul rând, şi explicaţia cea mai simplă, ar fi că bărbatul are o dorinţă pur fizică, carnală, pentru femeia căreia îi spune „te iubesc”. Este o modalitate foarte simplă de a ajunge din punctul A în punctul B în timp record, şi asta deoarece femeile (generalizez, există şi femei deştepte) au de asemenea o dorinţă de a fi iubite şi nu contează cărui cretin se încredinţează cu inima, corpul, casa şi contul din bancă, atâta timp cât nu mai sunt singure într-o aşa-zisă lume a bărbaţilor. Bun, asta ştim toţi, e deja de notorietate. Problema în fapt aici este de ce bărbatul continuă să mintă în legătură cu sentimentele lui chiar şi după ce şi-a satisfăcut nevoile bio/psihologice. Iarăşi, explicaţia banală este că vor să păstreze pasărea din mână (iar în expunerea de faţă chiar nu este relevant dacă aleargă şi după cioara de pe gard), că odată trecut punctul tensionat ei o vor avea pe respectiva femeie la dispoziţia lor.

O a doua posibilitate este că bărbatul se simte nesigur şi că nu mai vrea să se aventureze în universul necunoscut al femeilor care îl refuză. Femeia care i-a cedat unui astfel de bărbat nu este iubită în sensul direct al cuvântului, ea este cel mult privită cu recunoştinţă. Dar aviz amatorilor, în clipa în care o altă tipă se va uita la acest bărbat cu admiraţie, el se va aventura în necunoscut, simţindu-se atras de sinele său văzut prin ochii tipei. Va dori astfel să se valideze, să îşi dovedească sieşi că nu el poartă vina complexelor izvorâte din ani în care a fost hăituit de femei. Totodată, ar mai exista şi probleme patologice, dar acolo promit că nu voi intra, un psiholog sau psihiatru ar putea să le explice mai bine decât mine.

Un prieten mi-a mai semnalat o cauză, pe care de altfel o ştiam, şi anume confuzia dintre dragoste şi dorinţă şi/sau plăcere. Prima mea iubire a procedat în acest fel. Cu toate că amicul meu a motivat confuzia ca fiind generată de necunoaşterea adevăratului sentiment (din cauze diverse, dar de regulă vina cade pe vârstă), din propria-mi experienţă tind să cred că poate fi şi auto-indusă. De ce? Pentru că e mai greu să condamni pe cineva care îţi spune sincer „credeam că te iubesc”, decât dacă ţi-ar spune că ştia clar că nu simte nimic şi cu toate astea a construit o întreagă strategie doar pentru interesul său propriu.

Comoditatea este iarăşi o cauză a prelungirii unei astfel de stări oarecum conflictuale între starea de fapt şi ceea ce declamă sexul tare. Prin comoditate înţeleg faptul că nu vor să işte o ceartă (da, stereotipul femeii isterice există, mai ales în rândul bărbaţilor care nu au obişnuinţa să îşi folosească raţiunea), din care să plece cu coada plecată sau să fie reclamaţi la poliţie pentru vătămare corporală, în cazul în care spiritele se încing mai mult decât necesar.

Apoi ar mai exista presiunea socială (deşi destul de rară), bărbatul lăsându-se convins că e mai bine să se afle într-o relaţie sau chiar căsnicie pentru a scăpa de privirile bănuitoare ori compătimitoare ale celor din jur. Totodată, faptul că mama îi întreabă când se vor căsători pentru că îşi doreşte nepoţi nu ajută deloc. În momentul în care această idee i-a pătruns în minte, este mai mult o loterie cărei tipe îşi va mărturisi sentimentele nesincere.

Un alt aspect ar mai fi faptul că e un joc pentru ei. E modalitatea lor de a se simţi puternici, de a se afla în control, de a fi superiori femeii. Într-o societate în care egalitatea între sexe s-a instaurat, cel puţin la nivel conceptual, iar rolul şi importanţa bărbatului în societate s-a diminuat, ei au apelat la singurul resort care ne mai poate ţine în şah: latura emoţională. Am avut o idee pe care am menţionat-o prietenilor nu de puţine ori, şi anume că orice femeie îşi doreşte să fie iubită, chiar dacă la exterior pare de piatră. Avem o istorie în spate în care femeile au fost întotdeauna sub protecţia unui bărbat. Toate elementele duc la faptul că femeia nu poate sta decât în proximitatea unui bărbat, iar atunci nu mai e o surpriză de ce psihologic suntem ataşate şi oarecum dependente de prezenţa lor. Chiar dacă profesional ne putem detaşa de ei, chiar dacă putem fi mai bune decât un bărbat la locul de muncă, în mare parte din timp jocul lor ne va face să ne pierdem capul. Aşadar, suntem codependenţi, can’t live with them, can’t live without them, dar ne putem schimba strategia de joc şi să începem a-i ţine la rândul nostru în şah. Trebuie doar să le ştim mecanismele.

Va urma…

Reclame
Acest articol a fost publicat în relationshipwrecks și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s