despre arderi

Un subiect despre care am mai scris. Nu mai ştiu când şi nici unde, însă presupun că l-am abordat imediat după ce a avut loc o plecare. De data asta, plecarea mea, nu a lor. Nu am pretenţia să fac un studiu, nici să pun pe tabet probleme filozofice, doar poate să îmi ofer mie un răspuns.

Consider această „ardere”, după cum am denumit-o, a fi o formă de protecţie. Ea vine după ce zidul s-a dărâmat în speranţa de a construi un sentiment frumos şi chiar înainte de a-l crea din nou. În ciuda faptului că mult timp mi-am spus că sunt o fiinţă a trecutului, că rareori mă pot bucura de prezent, iar viitorul e prea abstract pentru cuprinderea mea, în mod paradoxal, arderile sunt un pas înainte. Ard trecutul, ard o iubire sau un chip care îmi era cândva drag. Probabil că cel mai bun exemplu al acestui fenomen este noua mea atitudine faţă de A., omul pe care l-am purtat în mine timp de patru ani. Deşi s-ar putea să greşesc sau să fie o sumă a două procese, deoarece sunt conştientă că iubirea mea faţă de A. a fost înlocuită de iubirea faţă de o altă persoană. E ciudată şi situaţia asta. Uneori am impresia că este aceeaşi formă de dragoste, doar că obiectul şi formularea se schimbă. Oricum, mă iertaţi, am divagat.

Aşadar, îl dădeam pe A. drept exemplu. De ceva timp am început să vorbim, să ne împrietenim. Acum nu mult timp, probabil că mi-aş fi făcut procese de conştiinţă sau măcar aş fi crezut că sunt în pericol de a deschide iar cutia Pandorei. Dar mi-am dat seama că nu mai există decât o urmă de prietenie fundamentată pe respectul ce port unei amintiri, unui vechi sentiment şi unei prime iubiri. M-am „pustiit” de el. Nu mai există în niciun colţ al fiinţei mele, a devenit o umbră. Ştiu că s-a întâmplat povestea, că acum doi ani îmi doream un viitor îndelungat împreună, că eu mi-am schimbat opţiunea de viaţă luându-l pe el în considerare şi toate celelalte, doar că acum nu mai înţeleg de ce. Mă rog, greşesc. Bineînţeles că ştiu de ce, doar că acum judec raţional, nu mai e aceeaşi lumină, iar el nu mai are aceeaşi influenţă asupra mea.

Poate că arderile mele sunt simple întoarceri la raţiune. Iubind, mă pierd în omul de lângă mine şi uit de mine câteodată. Iar atunci când nu îi mai privesc ca pe fiinţe superioare mie, când ei îşi pierd lumina şi puterea de atracţie, atunci văd că ei nu au fost niciodată acea „jumătate” care îmi lipseşte. Sau poate că explicaţia este mai simplă. După un timp (nu neapărat trei ani, după cum afirma Beigbeder) sau după ce îi vezi adevăratul chip, nu ceea ce doreşte să pară, ori după ce trece vraja şi nu mai eşti fermecat, atunci arderea este doar o dez-îndrăgostire.

Iar aici mă întorc la mica mea paranteză de mai sus, prin care spuneam că dragostea rămâne, dar obiectul ei se schimbă. Aşadar, când rămâi fără idol însă mai ai o groază de iubire de împărţit, ce faci? Cum umpli golul? E şi aici o mică-mare problemă. Poate într-un episod viitor…

Reclame
Acest articol a fost publicat în myself și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s