fire sometimes works

Sunt unele momente în viaţă când ai impresia că există un înţeles mai adânc al lucrurilor pe care le trăieşti, un adevăr care ţi se arată sau o metaforă ascunsă printre moleculele de aer. Poate că doar eu gândesc aşa, e posibil, însă câteodată mi se mai întâmplă să îmi văd zilele sau clipele din afara mea, ca şi când aş fi un simplu spectator într-o sală de cinema. Ok, v-aţi lămurit, pe asta sigur aţi mai auzit-o. Nu vin cu nimic nou nici de data asta, promit să nu surprind.

Am încercat o simplă introducere (mai degrabă, explicaţie) pentru un sentiment avut aseară la Promenada Operei. Ar fi trebuit să mă duc cu draga mea A., însă e prăjită de soare şi nu s-a putut deplasa. Acum îi dau şi mai multă dreptate, având în vedere că am stat câteva ore în picioare, iar ei nu i-ar fi făcut deloc bine un asemenea tratament. Cu toate acestea, aveam nevoie de o astfel de seară. A fost o purificare, o detoxifiere de oraş, de fals, de nevroze, frustrări, o detaşare de oamenii care îmi fac rău voluntar sau nu, de răul pe care mi-l provoc singură, de tot. Dacă ar fi ţinut toată noaptea, nu cred că m-aş fi mişcat din locul în care stăteam. Pentru două ore m-am simţit înconjurată de frumuseţe, iar ea îi lumina pe toţi cei care se aflau în faţa Operei. Nu mai conta motivul pentru care ajunseseră acolo, nu conta nici că se sărută zgomotos sau că ţipetele copiilor se auzeau puţin cam prea tare. O muzică ce te înalţă. Aseară timp de câteva ore scurte am putut respira o emoţie, o adiere de normalitate. Promenada s-a terminat în focuri de artificii, iar de aici metafora anunţată mai sus (arderea ca purificare, trecere într-o altă fiinţă sau pur şi simplu final de drum). Am avut un sentiment desluşit că s-ar fi terminat ceva, un capitol, o zi, o iluzie, simţeam asta. Dar nu îmi dau seama exact ce anume a murit ieri. Tot ce ştiu este că atunci, exact în momentele acelea, îmi luam adio de la orice ar fi fost. Fără vreo durere pregnantă, doar un simplu regret, o nostalgie şi atât.

Reclame
Acest articol a fost publicat în myself și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la fire sometimes works

  1. Portocala zice:

    Uneori,e ok să te priveşti din sală de cinema…Te simţi puţin mai uşor.Ca şi când greutăţile şi tristeţile nu mai sunt ale tale.Poate doar după fericirile celui de pe ecran mai tânjeşti ocazional.Dar filmul se termină,tu pleci şi îţi găseşti micile plăceri,cu aromă de vară târzie.Să fii fericit,copil drag!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s