Scrisori către umbre (3)

Acum câţiva ani eram într-un grup de oameni în Jack pe care ajunsesem să-i consider ca făcând parte dintr-o familie, mai precis familia mea. Un timp totul a fost în regulă, a fost frumos. Apoi, treptat şi aproape pe nesimţite, dinamica dintre oameni s-a schimbat, ajungând până la punctul în care acum stăm aproape răsfiraţi. Spre exemplu, R. a plecat la un moment dat şi l-aş fi crezut dispărut de tot dacă acum câteva săptămâni nu aş fi primit un semn de la el. Mi-e un om atât de drag şi am fost atât de furioasă pe el, tocmai probabil fiindcă mi-e drag şi îl iubesc. Şi acum nici nu mai sunt sigură că ştie asta. Demult poate că o bănuia sau poate că el chiar ştia. Oricum, e o întreagă poveste şi cu el, dar încă nu e timpul, încă nu e terminată şi sper să nu se termine prea curând. Fl. e un alt prieten drag, iar astăzi în prag de seară mi-a fost dor de el. O să mă cert mâine cu mobilul lui şi poate curând o să-l pot şi îmbrăţişa pe viu. Şi da, dragule, sunt tare nehotărâtă. Şi da, dragule, sunt singură şi am nevoie de familia mea. Însă acea parte a poveştii mele nu va mai fi, cel puţin nu va mai exista ca la început, când eu eram o copilă protejată de toţi, plăcută un pic sau poate mai puţin, privită cu un oarecare interes, dar acceptată. A fost, cred, prima dată când am fost acceptată într-un grup fără să îmi dau silinţa. Am fost acceptată pentru că au existat acolo câţiva oameni mai deştepţi care au văzut ceva în mine. Cândva, atunci când nu va mai avea importanţă, îi voi întreba exact ce a fost acel „ceva”.

Nu ştiu cum să exprim tot ceea ce e în mine acum. E o furtună precum cea de afară, în care se învălmăşesc sentimente şi stări, iar eu trebuie să le cern. Aşadar, pe lângă faptul că simt că m-am pierdut undeva pe drum, pe lângă faptul că mi-am pierdut acea scânteie şi pasiune care mă făcea să vibrez, pe lângă faptul şi mai grav că nu ştiu exact cine sunt acum (sau nu vreau să îmi recunosc asta), momentan mă lupt şi cu acest dor de o mână de oameni frumoşi, care mi-au oferit prietenia lor fără să îmi ceară nimic în schimb.

Mi-e un dor teribil de ei şi aşa va fi întotdeauna, pentru că acele momente nu am cum să le întorc.

Reclame
Acest articol a fost publicat în myself și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s