Relationshipwrecks: No more I love you’s

De ceva timp mă bate gândul să fac o rubrică în stilul „Sex and the city”, să vorbesc (atât cât se poate din punctul de vedere al unei tipe de 20 de ani) despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei. Nu încerc să mă scuz în nici un fel pentru ceea ce urmează să scriu, însă vă atrag atenţia că sunt consideraţii personale, care au valoare de adevăr numai pentru subsemnata. Dacă totuşi îmi daţi dreptate în anumite aprecieri, atunci este pe proprie răspundere. Aşadar…

Sunt câteva luni de când consider că nu mai trebuie să alerg ca o disperată după relaţia perfectă, în căutarea iubirii sau măcar a unui om care să nu mă dezamăgească. Ultima mea (pseudo)relaţie a fost cu un bărbat care la prima ochire părea a fi minunat din toate punctele de vedere şi din toate unghiurile. Întreaga tărăşenia a ţinut cinci săptămâni, el evaporându-se, nemaidând nici un semn de viaţă, în ciuda tuturor eforturilor mele de a-l contacta. Au trecut aproape patru luni de atunci şi încă nu am primit nici o explicaţie pentru fuga lui. Am totuşi oarecare bănuieli şi mă consider îndeajuns de matură (în ceva părţi de gândire) încât să fi făcut faţă unei motivări pentru „de ce am spus că te iubesc atunci când nu era aşa”. Astăzi, am primit o altă declaraţie de dragoste din partea unui domn care mă apreciază enorm, mă respectă şi se uită la mine cu fascinaţie aproape. Iar eu aproape că l-am crezut. Nu, nu mă gândeam că situaţia stătea fix în modul în care o prezenta el, dar îi atribuiam o exaltare indusă de elementul necunoscut al persoanei mele. Şi i-am primit discursul, considerând că vom lămuri problema pe parcurs (totodată i-am dat de înţeles că o relaţie, alta decât de prietenie, iese din discuţie). Întrebarea este ce îi face pe bărbaţi să spună acele două cuvinte dorite de orice femeie, în momentele în care ei nu simt dragoste pentru tipa de lângă ei?

În primul rând, şi explicaţia cea mai simplă, ar fi că bărbatul are o dorinţă pur fizică, carnală, pentru femeia căreia îi spune „te iubesc”. Este o modalitate foarte simplă de a ajunge din punctul A în punctul B în timp record, şi asta deoarece femeile (generalizez, există şi femei deştepte) au de asemenea o dorinţă de a fi iubite şi nu contează cărui cretin se încredinţează cu inima, corpul, casa şi contul din bancă, atâta timp cât nu mai sunt singure într-o aşa-zisă lume a bărbaţilor. Bun, asta ştim toţi, e deja de notorietate. Problema în fapt aici este de ce bărbatul continuă să mintă în legătură cu sentimentele lui chiar şi după ce şi-a satisfăcut nevoile bio/psihologice. Iarăşi, explicaţia banală este că vor să păstreze pasărea din mână (iar în expunerea de faţă chiar nu este relevant dacă aleargă şi după cioara de pe gard), că odată trecut punctul tensionat ei o vor avea pe respectiva femeie la dispoziţia lor.

O a doua posibilitate este că bărbatul se simte nesigur şi că nu mai vrea să se aventureze în universul necunoscut al femeilor care îl refuză. Femeia care i-a cedat unui astfel de bărbat nu este iubită în sensul direct al cuvântului, ea este cel mult privită cu recunoştinţă. Dar aviz amatorilor, în clipa în care o altă tipă se va uita la acest bărbat cu admiraţie, el se va aventura în necunoscut, simţindu-se atras de sinele său văzut prin ochii tipei. Va dori astfel să se valideze, să îşi dovedească sieşi că nu el poartă vina complexelor izvorâte din ani în care a fost hăituit de femei. Totodată, ar mai exista şi probleme patologice, dar acolo promit că nu voi intra, un psiholog sau psihiatru ar putea să le explice mai bine decât mine.

Un prieten mi-a mai semnalat o cauză, pe care de altfel o ştiam, şi anume confuzia dintre dragoste şi dorinţă şi/sau plăcere. Prima mea iubire a procedat în acest fel. Cu toate că amicul meu a motivat confuzia ca fiind generată de necunoaşterea adevăratului sentiment (din cauze diverse, dar de regulă vina cade pe vârstă), din propria-mi experienţă tind să cred că poate fi şi auto-indusă. De ce? Pentru că e mai greu să condamni pe cineva care îţi spune sincer „credeam că te iubesc”, decât dacă ţi-ar spune că ştia clar că nu simte nimic şi cu toate astea a construit o întreagă strategie doar pentru interesul său propriu.

Comoditatea este iarăşi o cauză a prelungirii unei astfel de stări oarecum conflictuale între starea de fapt şi ceea ce declamă sexul tare. Prin comoditate înţeleg faptul că nu vor să işte o ceartă (da, stereotipul femeii isterice există, mai ales în rândul bărbaţilor care nu au obişnuinţa să îşi folosească raţiunea), din care să plece cu coada plecată sau să fie reclamaţi la poliţie pentru vătămare corporală, în cazul în care spiritele se încing mai mult decât necesar.

Apoi ar mai exista presiunea socială (deşi destul de rară), bărbatul lăsându-se convins că e mai bine să se afle într-o relaţie sau chiar căsnicie pentru a scăpa de privirile bănuitoare ori compătimitoare ale celor din jur. Totodată, faptul că mama îi întreabă când se vor căsători pentru că îşi doreşte nepoţi nu ajută deloc. În momentul în care această idee i-a pătruns în minte, este mai mult o loterie cărei tipe îşi va mărturisi sentimentele nesincere.

Un alt aspect ar mai fi faptul că e un joc pentru ei. E modalitatea lor de a se simţi puternici, de a se afla în control, de a fi superiori femeii. Într-o societate în care egalitatea între sexe s-a instaurat, cel puţin la nivel conceptual, iar rolul şi importanţa bărbatului în societate s-a diminuat, ei au apelat la singurul resort care ne mai poate ţine în şah: latura emoţională. Am avut o idee pe care am menţionat-o prietenilor nu de puţine ori, şi anume că orice femeie îşi doreşte să fie iubită, chiar dacă la exterior pare de piatră. Avem o istorie în spate în care femeile au fost întotdeauna sub protecţia unui bărbat. Toate elementele duc la faptul că femeia nu poate sta decât în proximitatea unui bărbat, iar atunci nu mai e o surpriză de ce psihologic suntem ataşate şi oarecum dependente de prezenţa lor. Chiar dacă profesional ne putem detaşa de ei, chiar dacă putem fi mai bune decât un bărbat la locul de muncă, în mare parte din timp jocul lor ne va face să ne pierdem capul. Aşadar, suntem codependenţi, can’t live with them, can’t live without them, dar ne putem schimba strategia de joc şi să începem a-i ţine la rândul nostru în şah. Trebuie doar să le ştim mecanismele.

Va urma…

de seară

Începuturile sunt cele mai grele. Aşa se spune şi câteodată chiar este în felul acesta. Ioi, spun banalităţi… Ideea este că mi s-a sugerat să scriu poezie în continuare. Iar eu nu ştiu de unde să o apuc. Aştept să văd cum îmi poate veni un vers, doar unul îmi trebuie pentru a mă reapuca. Sau o stare. Doar că, iarăşi, mi-am înfundat drumul singură de când mi-am promis că de acum voi merge doar înainte şi voi trăi mai mult decât să mă gândesc la toate probabilităţile. De câteva zile încerc să găsesc partea lirică din mine, aceea care mă face să îmi fie mult prea frig noaptea şi să îmi doresc dragoste. Ori poate că ar fi mai bine să îmi deschid cicatricele şi să le las să îşi scurgă fostele tristeţi prin mine.

În altă (dez)ordine de idei, încă nu am rezultatul de la restanţă, nu mai plec din Bucureşti în ceea ce a mai rămas din vacanţa asta, mă voi duce pe la câteva concerte, Fl. mi-a împrumutat câteva cărţi, eu am mai descoperit încă un roman început şi neterminat azi dimineaţă şi sper că vor mai exista întâlniri cu oameni dragi şi iubiţi până să încep facultatea. Ca evenimente de viitor, aştept cu un foarte mare interes concertul Anouar Brahem (19 noiembrie, Sala Radio) şi târgul Gaudeamus.

Gata, somn şi mâine o nouă zi cu oameni dragi şi concert de la revedere. O dimineaţă/ zi/ seaară faină vă doresc!

scurt prin prisma amintirii

Fost-am azi la o lansare de carte (poezie) a unui om pe care îl cunosc de doi ani. Cu toate astea, nu am mai vorbit în ultima vreme, să tot fie un an de atunci. Nu ştiu de ce exact. Dar a fost o regăsire frumoasă. Cred că îmi era şi un pic dor el. Atunci când l-am cunoscut, el a văzut ceva în mine. Acel ceva s-a dezvoltat de-a lungul timpului şi astăzi parcă am văzut o uşoară uimire în a mă găsi niţel diferită, însă în sensul pe care el l-a bănuit acum multă vreme.

Mi-a făcut bine ziua asta, revederea şi răcoarea ce s-a lăsat în prag de seară. Câteodată se pare că nu e nevoie neapărat de o furtună pentru a-ţi răcori sângele…

academice şi nu prea

Prima zi de toamnă. Prima restanţă. Am visat că tata îşi schimbă firea şi îmi dă binecuvântarea lui pentru a-mi alege o altă facultate. În vis era vorba de actorie. I guess dreams never come true.

Am ceva emoţii pentru examenul ăsta. E vorba şi de presiune, de aşteptările celor din jur de a mă ridica la ceea ce înseamnă nivelul lor. E vorba de faptul că mi-ar plăcea să scap de materia asta. Abia aseară mi-am simţit creierul funcţional, aşa cum îl ştiam în sesiune. Nu contează că de o săptămână citesc zilnic materia, doar aseară am ştiut că voi reţine. Sper ca adrenalina să lucreze mare parte din ziua asta şi să pot să mă descurc la examen.

Despre altceva nu mai scriu. Astăzi nu îmi permit să fiu distrasă de la ceea ce trebuie să învăţ. Mâine va fi altă mâncare de peşte. Voi participa şi la o lansare de carte (neinvitată, dar merge şi aşa). Revin cu mai multe detalii diseară, după ce îmi voi fi dat lucrarea. O zi faină vă doresc!

„Don’t fall in love”, he said once…

Nu văd cum mai poate fi susţinut cultul iubirii eterne într-o societate în care divorţul a devenit un lucru cât se poate de firesc. Totodată, atât bărbaţii cât şi femeile susţin monogamia sus şi tare, dar au câte un iubit sau o iubită dosită prin vreun colţ al oraşului. Sau poate mai multe exemplare din acest specimen, ori doar dorinţa de a avea şi pe altcineva, situaţie nu tocmai depărtată de împlinirea faptului. Mă rog, ar mai fi argumente pentru inutilitatea îndrăgostelilor de lungă durată, asezonate cu visuri cu familie şi copii. Dar vă mai las şi pe voi să le descoperiţi. Poate atunci viaţa voastră va lua o întorsătură mai plăcută. 

Acum vă rog să mă credeţi că am ajuns la concluzia asta (şi da, probabil că sunt prea tânără pentru a gândi aşa) după ce în mod constant am fost dezamăgită de bărbaţii iubiţi, după plecările lor răvăşitoare şi după ce mi-am dat seama că pot fi mulţumită şi fără acel warm and fuzzy feeling. Am crescut aşteptându-mi prinţul pe cal, bicicletă, maşină sau sandale. Am crescut cu încrederea că există cineva pe lumea asta şi pentru mine. Toate clişeele băgate în mintea unei puştoaice duc la o idealizare a realităţii nu tocmai bună pentru stomac. Nu mai aştept să fiu fericită, oricum nu ţine mult. Prefer mai degrabă să mă bucur de prezenţa scurtă a unor oameni, de cele câteva evenimente culturale care mă ajută să îmi amintesc că există ceva mai mult, de cărţi bune şi un somn liniştit. Această bucurie, cu toate că probabil nu va dura multă vreme, va fi totuşi repetată. Iar la intensitatea potrivită îmi va oferi ceea ce îmi trebuie pentru a putea trece peste zi zâmbind.

despre arderi

Un subiect despre care am mai scris. Nu mai ştiu când şi nici unde, însă presupun că l-am abordat imediat după ce a avut loc o plecare. De data asta, plecarea mea, nu a lor. Nu am pretenţia să fac un studiu, nici să pun pe tabet probleme filozofice, doar poate să îmi ofer mie un răspuns.

Consider această „ardere”, după cum am denumit-o, a fi o formă de protecţie. Ea vine după ce zidul s-a dărâmat în speranţa de a construi un sentiment frumos şi chiar înainte de a-l crea din nou. În ciuda faptului că mult timp mi-am spus că sunt o fiinţă a trecutului, că rareori mă pot bucura de prezent, iar viitorul e prea abstract pentru cuprinderea mea, în mod paradoxal, arderile sunt un pas înainte. Ard trecutul, ard o iubire sau un chip care îmi era cândva drag. Probabil că cel mai bun exemplu al acestui fenomen este noua mea atitudine faţă de A., omul pe care l-am purtat în mine timp de patru ani. Deşi s-ar putea să greşesc sau să fie o sumă a două procese, deoarece sunt conştientă că iubirea mea faţă de A. a fost înlocuită de iubirea faţă de o altă persoană. E ciudată şi situaţia asta. Uneori am impresia că este aceeaşi formă de dragoste, doar că obiectul şi formularea se schimbă. Oricum, mă iertaţi, am divagat.

Aşadar, îl dădeam pe A. drept exemplu. De ceva timp am început să vorbim, să ne împrietenim. Acum nu mult timp, probabil că mi-aş fi făcut procese de conştiinţă sau măcar aş fi crezut că sunt în pericol de a deschide iar cutia Pandorei. Dar mi-am dat seama că nu mai există decât o urmă de prietenie fundamentată pe respectul ce port unei amintiri, unui vechi sentiment şi unei prime iubiri. M-am „pustiit” de el. Nu mai există în niciun colţ al fiinţei mele, a devenit o umbră. Ştiu că s-a întâmplat povestea, că acum doi ani îmi doream un viitor îndelungat împreună, că eu mi-am schimbat opţiunea de viaţă luându-l pe el în considerare şi toate celelalte, doar că acum nu mai înţeleg de ce. Mă rog, greşesc. Bineînţeles că ştiu de ce, doar că acum judec raţional, nu mai e aceeaşi lumină, iar el nu mai are aceeaşi influenţă asupra mea.

Poate că arderile mele sunt simple întoarceri la raţiune. Iubind, mă pierd în omul de lângă mine şi uit de mine câteodată. Iar atunci când nu îi mai privesc ca pe fiinţe superioare mie, când ei îşi pierd lumina şi puterea de atracţie, atunci văd că ei nu au fost niciodată acea „jumătate” care îmi lipseşte. Sau poate că explicaţia este mai simplă. După un timp (nu neapărat trei ani, după cum afirma Beigbeder) sau după ce îi vezi adevăratul chip, nu ceea ce doreşte să pară, ori după ce trece vraja şi nu mai eşti fermecat, atunci arderea este doar o dez-îndrăgostire.

Iar aici mă întorc la mica mea paranteză de mai sus, prin care spuneam că dragostea rămâne, dar obiectul ei se schimbă. Aşadar, când rămâi fără idol însă mai ai o groază de iubire de împărţit, ce faci? Cum umpli golul? E şi aici o mică-mare problemă. Poate într-un episod viitor…

iluzorii

Încerc să nu cred că la nivel cosmic, telepatic sau empatic se întâmplă ceva. Dar am avut o noapte ciudată. Mea culpa din două în două minute, combinate cu efecte ale dezamăgirilor provocate de oameni care nu ar fi trebuit să mă aducă în starea asta. Din această cauză, presupun, creierul meu nu şi-a dat seama că e timpul pentru somn (bun, liniştitor, odihnitor, vecin al uitării) şi mi-am fragmentat noaptea cu reprize de somn şi treziri în miez de noapte nu tocmai aşteptate.

Ieri cred că am făcut o tâmpenie monumentală şi am greşit faţă de un om drag.

Azi-noapte mi-am construit un nou chip, o nouă modalitate de a trece prin viaţă. Implică ziduri, goluri, bucurii simple (dar şi veritabile), departe de minciuni şi căderi. De fapt, este doar o concluzie pe care am luat-o după ce am privit o clipă fără idei romanţioase cumva prefabricate.

În timp ce stăteam în pat încercând aproape cu disperare să adorm, un şofer a claxonat scurt de două ori. În secunda doi, eu începusem să îmi cânt „Brother Wind March”. Câteodată conexiunile din mintea mea mă surprind plăcut.